laportita.MyForum.ro

Corneliu Traian Atanasiu · Trimis: 06/04/2008 08:12 Titlul subiectului: Arta de a comenta

COMENTAND HAIKU

Manuela Miga

Se planuieste un concurs de comentarii si am fost solicitata de initiator – domnul Cornel Traian Atanasiu – sa scriu un text care sa jaloneze aceasta delicata operatie.
Desigur, inițialul lucru care ar fi necesar e spiritul critic; nu acela care coloreaza in negru gatlejul celui mai bun prieten al omului, cainele, ci unul constructiv, insotit de alte calitati precum finetea perceptiei, un bun spirit analitic, rabdare si perseverenta in a scana profunzimea si detaliile. Deloc in ultimul rand, s-ar cere un soi rarisim de sensibilitate a simtirii si delicatete a mintii (la japonezi e mai simplu, căci mintea si sufletul nu s-au separat ca la occidentali, ci sunt impreuna, ba chiar una cu spiritul – kokoro) care permit empatia cu subiectul examinat.
O alta cerinta ar fi o fericita utilizare a limbii, stilului, vocabularului, dar, pana sa ajungem la exprimare, e necesara o comparatie cu etalonul – haiku-ul ideal pe care-l purtam in interiorul nostru, citadela construita cu ravna si truda intr-o situație de indragostire care nu mai conteneste.
Am banuiala ca haiku-ul perfect se croieste dupa masurile posesorului. Tot ce pot face este sa incerc sa descriu cat mai sistematic haiku-ul (meu!) ideal din care puteti imprumuta ce vi se potriveste si, pentru o mai larga inscriere in peisaj, sa prezint si opiniile altora.
Miscarea urmatoare ar fi sa vedeti in ce masura haiku-ul ales spre a fi comentat atinge cotele la care v-ati fixat si sa raspundeti la intrebarea: este acesta un haiku sau nu? Feriti-va cu strasnicie sa acordati titlul de haiku unui poem doar pentru „corectitudinea” ori „clasicismul” lui. Bashō a spus: „Exista doua cai de a compune un poem: una este cea fireasca, in care poemul se naste din interior, cealalta cale este sa-l creezi artificial, cu susținerea tehnicii”. Comentand aceasta invatatura, discipolul sau, Dohō a adaugat :” „Daca studiem haikai-ul extrem de serios un poem bun se va naste in mod spontan dintr-o inima elevata artistic; daca nu, nu se va naste natural, ci doar un fals va fi facut in mod superficial, doar prin tehnica”.
Daca „probele obligatorii” au fost satisfacatoare (metoda indicata doar, ori, mai ales incepatorilor), intrebati-va cat de mult va emotioneaza/impresioneaza si daca o (mica) revelatie vi s-a impartasit – haiku-ul se scrie din kokoro si lui kokoro i se adreseaza (Ki no Tsurayuki). Chinezii, de la care multe au fost imprumutate si niponizate, (in poezie) incepand cu ideogramele si sfarsind cu unele categorii estetice, sunt la unison cu japonezii. Wei T’ai (secolul XI) afirma ca poezia prezinta un lucru pentru a oferă un sentiment si cere ca poetul sa nu-si descrie direct sentimentele, pentru că ne emotioneaza superficial si doar o emotie profunda reuseste sa rafineze cultura, sa puna in miscare cerul, pamantul si spiritele.

Daca da, puteti incepe comentariul.

Forma grafica: scris pe trei randuri, fara litera mare la inceput si fara punct.

Cele trei randuri evidentiaza „asezarea in ritm”. Alfabetul, citirea noastra cer asta, pe cand urechea japoneza (familiarizata cu secventa 5/7/5) si ochiul (ideogramele kanji si silabarele nipone) fac ritmul inutil de subliniat. Dar sunt si alte opinii: Hiroshi Satō opteaza pentru scrierea pe un rand, conform originalului japonez, Chamberlaine a întrebuințat doua randuri, iar Nobuyuki Yuasa (ma rog!) prefera patru randuri.
Litera mare si punctul delimiteaza poemul, implinind nevoia pur occidentala a individualizarii. Forma japoneza – fara litera mare, ca oricum n-au, fara punct, un singur rand – induce senzatia unui continuum din care haiku-ul este doar un fragment scos la suprafata de valuri, mangaiat de luna, in splendida efemeritate a momentului, pentru ca in secunda urmatoare ...

Numarul de silabe:

1. cel cerut de fiecare haiku in parte;
2. un numar relativ apropiat de 17 silabe potrivite, eventual, intr-un ritm de scurt-lung-scurt;
3. 5-7-5 daca acest ritm ne-a intrat cu adevarat in sange devenind o a doua natura si incetand sa mai fie „patul lui Procust” si daca haiku-ul se aseaza in aceasta forma firesc, fara efort.

Gresesc cei care considera haiku-ul o poezie cu forma fixa; eroare mioapa a celor obisnuiti cu metrica occidentala in care coexista tot felul de tipuri de versuri – libere sau divers incorsetate. Pe de alta parte, explicatiile privind cauza obsesiei japonezilor pentru acest UNIC ritm e atat de adanc ingropata in vremi incat n-am gasit-o explicata niciunde. In ceea ce ma priveste, cred ca acest ritm care s-a revelat locuitorilor din Yamato ca fiind limba zeilor (transmisa, probabil, de samani), folosita in ritualuri, la temple si la curtea imperiala (nu numai in intreceri, in conversatia rafinata a doamnelor, ci si intre ministri), este perceput ca tipar al limbii nobile, limba a indragostitilor si a poetilor. Prima waka – de fapt un cantec ritual in care se implora protectia zeilor – este atribuita lui Susano no Mikoto, zeul zurbagiu al marii, al furtunilor, fratele zeitei Amaterasu, zeita a soarelui din care descinde in mod direct dinastia imperiala japoneza. Si ceilalti autori ai primelor poezii consemnate in Kojiki (primul document japonez, istoric si religios totodata) sunt zei si imparati legendari.
O explicatie la un alt nivel, estetic de aceasta data, este preferinta marcata a japonezilor pentru asimetrie (de aici si alternanta versului lung cu un vers scurt), evidenta in toate artele, cum ar fi si preferinta pentru numerele impare, masculine; de altfel, recent, oamenii de stiinta au descoperit ca asimetria este tiparul in vigoare al naturii.
Ce se poate afirma cu certitudine este ca toate genurile poetice contin versuri de 5 ori 7 onji in deosebite combinatii. Ca si cum asta nu ar fi de ajuns, legile, textele promotionale si orice alt text ce se vrea ușor de memorat a urmat si urmeaza aceasta alternanta. Emotionant este ca, si in zilele noastre, discursul adresat poporului sau de catre imparatul Japoniei cu prilejul Anului Nou are forma 5/7/5/7/7. Chiar si dupa capitularea neconditionata a Japoniei dupa cel de-al doilea razboi internațional mesajul imparatului a fost o waka; se vorbea despre pinii (copaci vesnic verzi, rezervor al fortei vitale, simbol al puterii de rezistenta si al longevitatii, precum si al fidelitatii si devotamentului, fiindcă acele de pin sunt legate doua cate doua) care se apleaca sub povara zapezii (desigur, simbolica si aceasta).
Sosit in 1982 in Bucuresti, Sonō Uchida, fost diplomat, traducator, poet si pe atunci Presedinte al Societatii Internationale de Haiku, a spus in conferinta sa de la Universitatea Populara Dalles ca acest ritm este propriu japonezilor, intiparit in memoria colectiva odata cu cantecele de leagan si laptele mamei. Fiindu-le lor propriu, dumnealui a considerat ca nu are nici un sens ca poetii de alte natii sa se straduiasca sa pastreze acest ritm pentru care nu au nici o motivatie launtrica si la care nu vibreaza. Si alte personalitati ale comunitatii internationale a haiku-ului au aceeasi opinie. Nici macar in tara sa de origine haiku-ul contemporan nu se mai exprima obligatoriu in acest ritm, care insa, e fanatic impus la unele concursuri nationale si internationale, mergandu-se pana la scranteli gramaticale.
Cu adevarat important e sa ascultam haiku-ul si acesta sa ne placa, dupa cum se exprima si Bashō: „Te rog sa examinezi versul de 3, 4, 5 sau chiar mai mult de 7 silabe ca sa vezi daca suna bine sau nu” (Haikai Ronshu).
A tine neaparat si cu absolut orice pret la 5/7/5 atunci cand este vorba de o alta limba decat japoneza mi se pare la fel de absurd ca si expectanta unui roman care ar incerca sa vanda verdeturi autohtone intr-o piata din Kyoto strigand cu convingere: leusteanu-i gustul ciorbei! In treacat fie zis, intr-un oras din tara soarelui rasare a existat si poate mai exista inca o asociatie de prietenie nipono-romana intitulata sugestiv si surprinzator „ Ciorba”. Ce sa-i faci, le place zeama noastra, deasa, ca a lor e diafana, abia de zaresti vreo farama consistenta, probabil le place si ravnesc si la bogatia (desfranarea !?) noastra prozodica, dar sa revenim in Balcani incheind cu inteleptul proverb „fiecare cu ciorba lui” si cu sfioasa speranta a unui armistitiu in lupta pentru/contra lui 5/7/5.

Fara rima.

In japoneza rima ar suna ca o poticnire si ar imprima poemului o monotonie exasperanta deoarece in japoneza finalul cuvintelor sufera de o restransa variatie sonora. Haiku-ul e o poezie ascetica, masculina in comparatie cu tanka, iar rima (in limba noastra!) ar aduce o unda de feminitate, întocmai unui tighel cu dantele, frivol, exoteric. Muzicalitatea se poate obtine – in mod extrem – prin rima interioara, iar asonantele sunt chiar recomandate (aproape obligatorii in japoneza).
Uta inseamna deopotriva poezie si cantec, iar recitarea haiku-ului trebuie neaparat sa valorizeze prozodia, e adevarat ca altfel, mai putin cantat, mai putin patetic, etalat, mai retinut decat tanka.
Principalul e sa „gadile urechea in mod placut”.

Cuvinte-haiku.

Spre deosebire de limbile familiare noua care flexioneaza cuvantul, obtinand precizarile dorite prin modificarea lor in functie de gen, numar, caz etc., japoneza este o limba aglutinanta in care relatiile gramaticale dintre cuvinte se exprima cu ajutorul afixelor adaugate la radacina cuvintelor. O imagine sugestiva ar fi cea a unui lant in care sensul mesajului se clarifica prin adaugarea unor verigi – intelegerea deplina fiind posibila uneori abia in finalul frazei. Cuvintele sunt asemenea unor insule, intre care legaturile sunt relativ ambigue, putandu-se preta la mai numeroase interpretari, ceea ce are ca concluzie un nimb cetos propice poeziei. Incercand sa obtinem efecte similare in limbile noastre flexionam cat mai putin, mai sarim articole, folosim verbul de preferinta la prezent sau gerunziu s.a.m.d.
Cuvintele insaileaza doar, nu declara, ci sugereaza; ceea ce este tacut e mai vast si mai important decat ceea ce este spus, astfel si impactul emotional e mult mai puternic decat atunci cand totul este fotografiat. Claritatea obtinuta printr-o descriere stransa, ori o evidenta si unica interpretare reprezintă un viciu de constructie.
In poezia traditionala japoneza exista o paleta de interpretari fixe ale unor termeni poetici care sunt tot atatea sugestii de lectura pe diverse etaje.
Limbajul adevaratei poezii a fost si este intotdeauna simbolic, iar haiku-ul, dispunand de atat de putine cuvinte, exceleaza (si) la acest capitol. In acest sens, avantajul scrierii japoneze este ca ofera sugestii vizuale de interpretare, fiind vorba de ideograme si de diferitele parti din care acestea se compun – bogatie a carei stralucire ramane de neatins in limba noastra.
Cuvintele-haiku nu pot fi excesiv de tehnice, neologisme inraite, ori cuvinte inventate in numele licentei poetice invocate in cazul genurilor poetice neaose. Deliciul „ necuvintelor” este exclus, ori dulcegariile, diminutivele (senryū-ul face opinie separata). E suficient un cuvant non-haiku pentru pronuntarea verdictului: descalificat = vinovat de fals in acte poetice.

Kigo. Obligatoriu ca exprimand emotii/sentimente sezonale (kisetsu).

„ Haiku-ul este un poem nascut dintr-un kigo” spune admirabil Inabata Teiko.
Haiku-ul clasic trebuia sa contina un kigo, obligativitate mostenita de la hokku, in care de neconturnat era si precizarea locului in care se desfasura sesiunea haikai; fundamentul, izvorul kigo-ului este kisetsu – sentimentul sezonal. Haiku-ul modern este adesea non-sezonal (muki).
Mostenite din waka, apoi renga, largite si diversificate in haikai, kigo-urile din haiku au conotatii literare, filosofice, culturale – fixe in mod traditional si pastrate ca atare in generatii de dictionare excepționale cu exemple – saijiki).
De remarcat ar fi si ca, de timpuriu, volumele de poezie au fost structurate conform kigo-urilor, incepand cu cele de primavara.
Climatul japonez nefiind universal, nu orice kigo - kisetsu poate avea reverberatii in simtirea unor haikuisti de pe alte meleaguri; de exemplu kigo-ul „tsuyu” = anotimp ploios, vara nespus de calduroasa si umeda care-i chinuie pe locuitorii multor insule din inima Japoniei, este necunoscut pe plaiurile noastre, dar se suprapune partial unuia dintre cele 6 anotimpuri indiene, Varsha, pe cand in Kenya avem doua anotimpuri ploioase: ploi destul de lungi (toamna), ploi scurte (primavara).
Kametaro Yagi, la sfarsitul eseului sau „Importanta cuvintelor sezonale” isi exprima incantarea ca niste haikuisti americani au realizat ca numele pe care pieile rosii le dadeau lunilor calendarului pot fi utilizate in calitate de cuvinte sezonale. El sperase ca americanii isi vor stabili propriile lor cuvinte sezonale incepand cu un stat sau un grup de state dintr-o zona cu acelasi climat.
La noi, numele populare ale lunilor – florar, brumar (in Franta, aceste denumiri sunt similare) – pot fi considerate kigo-uri, ca si alte cuvinte/grupuri de cuvinte reprezentand ocupatii si sarbatori traditionale legate de munca campului, transhumanta, ori sarbatori religioase, targuri de ziua unor sfinti etc., toate acestea gasindu-se pana nu demult in calendarele populare, tezaur al semnelor ce marcheaza ciclica noastra trecere prin timp, prin anotimp.
Ca si in Japonia, la noi perceptia traditionala a sentimentelor sezonale a fost transmisa prin literatura timp de secole. „Noptile de Sanziene” ale lui Mircea Eliade, ca sa dam doar un exemplu (de kigo autohton, precizand timpul de cumpana al solstitiului de vara, trezind sentimente specifice legate de obiceiuri si credinte stramosesti) dupa care japonezii se dau in vant, desi nu au cum sa le poata intelege pe deplin, le percep ca foarte exotice. Nici noi nu rezistam in fata argumentelor doamnei Nukada, printesa si poeta din secolul VII ce prefera toamna primaverii, ori ale prozatoarei si poetei Sei Shōnagon, care, cu trei secole mai tarziu, face o lista a preferintelor sale care vor capata valoare de referinta: apusul – primavara, seara care aduce binevenita racoare – vara, luna – toamna, aparitia primilor zori ai zilei – iarna, cand soarele ne invioreaza dupa prea lunga noapte.
Unele kigo-uri sunt comune catorva culturi occidentale; de exemplu francezii si italienii au Sarbatoarea Sfantului Ioan, germanii (Mitsommer), suedezii (Mid somar), englezii si americanii au Midsummer’s Day care corespunde – temporal – cu Sanzienele (altfel de zane decat cele din „A Midsummer Night’s Dream” a lui Shakespeare). Chiar daca kigo-urile indica aceeasi zi, sentimentele sezonale din variate tari, precum si intelesurile esentiale asociate lor sunt distincte si merg mult mai departe de simpla precizare astronomica a solstitiului de vara; plasarea kigo-urilor intr-un haiku, dar, mai ales, descifrarea lor, tine de cultura si sensibilitatea cititorilor, emotia fiind direct proportionala cu suma acestora.
Mai demult, cu prilejul scrierii si comentarii unui „Rengay mioritic” mi-am imaginat liste de kigo ale diferitelor natiuni aliniate intr-o lista universala. Am aflat de curand ca, din 2004, a inceput Proiectul global WHCworldkigo condus de Gabi Greve, german stabilit de mult in Japonia. Susumu Takiguchi i-a incredintat acest important proiect deoarece poseda o profunda cunoastere a limbii, culturii si religiei japoneze formata in situ, precum si a catorva limbi de larga circulatie si a culturilor ce le stau in spate. Exista – in nuce – vreo 16 liste nationale printre care si una in romana, ceea ce ne da dreptul de a ne mandri in mod oficial ca „avem si noi kigo-urile noastre” fara sa ne mai simtim obligati sa tragem cu ochiul la frustrantele saijiki.

Atentia deosebita acordata de japonezi naturii are ca de seamă fundament religia lor initiala – shinto = calea zeilor. Devreme ce indiferent ce element al naturii fie el pom, rau, munte poate fi locuit de un zeu – kami, natura in totalitatea ei este spiritualizata, demna de adoratie si respect, sacra. Morala confucianista adanc infipta in mentalitatea japoneza cere omului sa implineasca legile cerului pe pamant. Oare, fara intentie, desigur, despre acest rol sa fi vorbit Shiki in haiku-ul sau fara kigo (muki) unde Fuji san ar fi, dincolo de unul dintre cei mai venerati kami, esenta Yamato?

coloana sprijinind
cerul si pamantul...
Muntele Fuji

In cumplit de valoroasa lui carte „ The Haiku Seasons”, capitolul „The Essence of Haiku” , William Higginson scrie: „acest haiku nu poate fi aranjat dupa anotimp conform cu opinia autoritatilor japoneze”, desi dansul avea argumente sa-l aseze printre haiku-urile de congratulare de Anul Nou, dar...
Acest triunghi – esential in ikebana, arta aranjarii florilor – exprima/cuprinde intregul univers, fiind sursa celor 10.000 de lucruri: unul este simbolic (cerul), doi este armonie (cerul si pamantul), trei este plenitudine (incluzand prezenta umana puternic valorizata). Cele trei linii principale in ikebana pot fi (eventual) comparate cu cele trei randuri ale unui haiku, iar scurgerea timpului – care se cere reprezentata intr-un aranjament floral prin diferite etape ale vietii florii incepand cu bobocul si sfarsind cu planta/ramura uscata – este prezenta in haiku mai ales prin marcarea efemeritatii (obsesie buddhista).
Marea problema cu care ne confruntam este ca ritmul firesc al schimbarii anotimpurilor din „lumea naturala” (ce sta la baza lui mono no aware) este inlocuit tot mai mult de confortabilul si artificialul climat al lumii contemporane. Agrementata cu aer conditionat, cu frezii (ex-simbol al primaverii) omniprezente – clonate – ca si patrupedele si bipedele, lumea creata de omul contemporan ce se situeaza intr-un raport de profunda dizarmonie cu natura (cerul si pamantul= obiecte de exploatat, tot mai bolnave si parasite de zei) se inneaca in monotonie si stres, si ele in curs de globalizare. Cine mai cade in extaz in fata curajului primului zarzar inflorit sau lupta cu ultimul trandafir care biruie zapada, cine mai descifreaza tainele norilor sau pandeste chipul nou sau sublim implinit al Lunii pentru a-si sincroniza actiunile cu tainica ei viata? Mai nimeni, oricum, nu prea multi haikuisti.
In situatia aceasta, haiku-urile Noului Val au trecut pe cuvinte-cheie (aici intra, la gramada, aproximativ orice subiect) in locul desuetelor si complicatelor kigo-uri.
Mai scapa pe ici pe colo cate un haiku in care primitivul animism razbate viu si proaspat, nezarit nici de un nume de prim rang precum Ban’ya Natsuishi* care-l citeaza in grupul de haiku-uri ce folosesc cuvinte-cheie (printre fier, hartie, tv), nu in cele cu iz animist in care putem admira stralucirea mistica a unui praz, desigur locuit de un kami, ori florile de cires ce reprezinta un grup de morti:

un mare cer albastru!
au mancat taurii
toti norii?

(Mikihito Itami)

Taurii trebuie sa fie, totusi, printre kami ceresti – amatsukami, daca au ajuns ei sa se infrupte cu nori, ori adevarata intelegere a poeziei japoneze va ramane pentru neagra vesnicie un mister pentru occidentali. Probabilitatea aceasta e mare, fiindca, la lectura, ne folosim creierul in mod diferit: deoarece scrierea lor e perceputa ca imagine, se prelucreaza in emisfera cerebrala dreapta (cea cu intuitia, empatia, creativitatea, sinteza), in timp ce, in limba noastra fonetica noi „citim sunete” in emisfera stanga (cea responsabila cu prozaice calcule, logica, detalii). Meschina noastra consolare e ca nici ei nu inteleg haiku-urile noastre, le interpreteaza in asa fel incat sa le poata compara – cat de cat – cu celebre si de neajuns modele din poezia draga lor. E firesc, functioneaza si la ei acelasi mecanism de falsa cunoastere ce ne face sa ne inchipuim ca stim totul despre elefant – animal pe care nu l-am pipait niciodata – si sa declaram cu autoritate ca nu-i decat un soarece nitel mai mare (acesta din urma fiindu-ne, de milenii, prea familiar).

Kireji. Esential pentru structura si dinamica haiku-ului.

Reprezentat prin una sau doua liniute de unire, mai rar prin „ ...” :
1. dupa primul rand ori dupa al doilea;
2. undeva la mijlocul haiku-ului;
3. doua, mai slabe, dupa fiecare dintre primele randuri.

Kire-ji (cuvant care taie, in traducere literala) se folosea initial la sfarsitul hokku-ului, deoarece era obligatorie delimitarea primei strofe de restul haikai-ului, dar alta era situatia versurilor din jurnale. Termenul folosit in tanka este kire.
Se vorbeste de cateva duzine de kireji. Cel mai des intalnita este particula cu valoare de interjectie „ya”= ah!, ca de exemplu in arhicitatul vers al ultracelebrului haiku al lui Bashō: furu ike ya (vechiul iaz, ah!). Rolul sau este de a reda o puternica impresie/emotie, de a o adanci, asemenea efectului produs de pedala pianului care prelungeste sunetul. Earl Miner mentioneaza doar 18 in renga, printre care „kana”, o particula conclusiva utilizata ca ultim cuvant la sfarsitul haiku-ului, ca si verbul auxiliar „keri”; cele două confera <un> (Toshiharu Oseko). Alt verb auxiliar care serveste drept kireji este „ran”, uneori lipsit de semnificatie.
Cezura pe care autorii de haiku o folosesc drept kireji are functia unei punti urcatoare, care, in modul cel mai fericit devine trambulina pentru a realiza – prin dinamismul saltului – o desprindere ce favorizeaza o unire la un nivel mai inalt. Nu este spatiu gol, nici oprire plata, nici semn al juxtapunerii care ingaduie doar colajul, deplasarea marunta in acelasi plan. Desi orizontal, kireji impune verticalitatea unui axis mundi, loc de intalnire a doua elemente profund diferite care-si intersecteaza sensurile ce contin corespondente/similaritati dintr-un tabel scris sau care se scrie acum. Prin reverberatie, rezultatul unirii semantice este o viguroasa ridicare la putere, iar nu o stupida adunare. Ce urmeaza dupa kireji este sortit sa dea un alt sens versului de dinainte, asa cum si ultimul vers poate, e de dorit sa duca la o noua intelegere a celor anterioare. Sunt procese dinamice mostenite de la poezia in lant si aceasta structura este valoarea cea mai inalta a haiku-ului. Pseudohaiku-urile cu forma A=B, in care, pur si necomplicat se da o definitie, trebuie puse la zid fara nici o ezitare, ca si cele caldute, de la un cap la altul, in care nu se intampla nimic si care smulg plictisitul oftat: ei si ce?

Categorii estetice specifice haiku-ului.

Incepand cu mono no aware, prima si cea mai reprezentativa categorie estetica nipona, izvorata din shinto, continuand cu diferite altele comune diverselor arte/do-uri nascute sub umbrela diferitelor secte buddhiste si punand drept coroana misteriosul yūgen, care isi imparte obscuritatea cu cea a buddhismului zen, toate aceste categorii estetice, oricat de bine par sa fie descrise si intelese la grad rational, ne raman relativ straine, intrucat sunt produse intr-o alta matrice culturala, provin din religii si mentalitati care ne sunt straine. Ele au strabatut istoria artelor nipone capatand, in timp, nuante diferite in viziunea unor artisti si critici. Ca sa le folosim cu deplina responsabilitate in comentarea unor haiku-uri de pe meleagurile noastre, sensibilitatea noastra trebuie sa renasca in matricea culturala japoneza si sa faca drumul inapoi, proces deosebit de indelungat si complex.
A le folosi din afara, ramane un act candid, sau o impostura si, in aceasta lumina, nu pare demn de militat pentru intrebuintarea acestor categorii estetice de catre un comentator de haiku in cazul in care acesta nu are cunostinte respectabile de limba, literatura si cultura japoneza si, la fel de important, nu s-a impregnat – prin empatie – de sensibilitatea si mentalitatea japoneza, evidenta in diverse reactii (sau in lipsa lor) la intamplarile de fiecare zi.
Ca sa nu deznadajduim in fata acestor exigente greu de atins, in cele din urma putem gasim scapare la fueki/ryūkō, teoria literara a lui Bashō conceputa sub influenta filosofului Chuang-tzu care sustinea ca totul se schimba conform cu legile naturii. Sensul literal este eternitate (ceea ce nu se schimba) si moda (ceea ce se schimba). Practica literara recomanda perceperea/descrierea simultana a ambelor aspecte ale unui lucru/fenomen. Etern ramane adevarul naturii si fiintei umane – la indemana oricui, indiferent de spatiul-timp in care traieste – , ceea ce conduce la ideea ca literatura bazata pe aceste adevaruri e capabila sa pastreze o valoare artistica atemporala si, desigur, ca putem strabate orice spatii si atinge cu varful degetelor arhipelagul japonez. Schimbarea se infaptuieste in viziunea filosofica, interpretarea, modificarea subiectelor si a tehnicilor literare, ca de pildă si a stilului, pentru a îngăduie eliminarea vechilor tipare care cad in manierism si pentru a facilita (eterna!) innoire.

* Technique used in Modern Japanese Haiku: Vocabulary and Structure