laportita.MyForum.ro

Corneliu Traian Atanasiu

MAKOTO

Sinceritatea in scris este o valoare echivoca. Spiritul occidental a cultivat-o ca un fel de valoare existentiala, ca o dovada mai curind a unei trairi profunde, autentice si, in acest fel doar, si originale. Individualismul exacerbat a statuat faptul ca fatalmente fiecare ins ar fi o lume, un microcosmos ce ramine de descoperit. O lume ce se poate pierde doar prin lenea de a fi, prin faptul ca pregeti sa te afli, sa te cunosti, sa te afirmi, expunindu-te. Originalitatea este intr-un fel garantata de faptul ca ajungi la eul tau autentic, la profunzimile lui greu sondabile, desi aceasta iti impune adesea si descoperirea unui alt registru expresiv in care sa prezinti nefalsificat acea unicitate.

Pentru poezia japoneza, termenul makoto inseamna sinceritate, desi nu este vorba de o interpretare care sa se suprapuna peste cea occidentala. Dealtfel si sinceritatea scriiturii literare occidentale risca destul de des sa cada intr-un fel de idiosincrazie, descoperirea unui eu inversunat in sine, incapabil sa accepte ca orice comunicare inseamna un rabat facut consensului. Si, in acest caz, incomunicabilul, inexprimabilul nu mai este acel indicibil, inefabil, negrait, nespus care creeaza dificultati gasirii unei expresii (doar pentru a stimula cautarea), ci inraire in a crede ca fracțiune cea mai buna a eu-lui este tocmai cea care nu are nici o sansa de a fi exprimata, impartasita altuia – eul monstruos, unic care face urticarie la gindul ca altii nu-l pot accepta asa cum este.

Sinceritatea initiala a poeziei tanka este aceea a emotiei netrucate comunicate spontan si dezinvolt. Acest gen de sinceritate este recunoscut si poeziei occidentale de factura romantica. Dar, intrucit poezia tanka a fost cultivata asiduu si indelung in creatia culta, ca poezie de curte, ea a transformat treptat o poezie artificioasa, aristocratica, manierista si a fost necesara revolutia haiku-ului pentru a revolutiona mentalitatea lirica japoneza indreptind-o spre alte exigente ale exprimarii si, evident, si spre alt mod de a concepe sinceritatea.

Spiritul haiku-ului tinde astfel sa elimine in primul rind toata contorsionarea expresiei poetice artificiale si, odata cu ea, si balastul eului (cu emotia lui factice). In haiku nu exista dorinta de originalitate, nu conteaza cine se exprima, cine vorbeste. Sinceritatea consta in a te pune in slujba starii de haiku, in a simti si a reda iluminarea (satori), clipa adevarului (sanzei) si in ea starea de impersonalitate vibranta a comuniunii cu lumea.

Elanurile transfiguratoare ale haijinului au discretia cercurilor in apa, eul haijinului este doar un gol vibrind in expansiune. Trairea lui nu este decit o traire ontologica rezultata dintr-o asceza a sinelui, dintr-o renuntare inteleapta la egoismul individualist. Makoto este acum o sinceritate despovarata care traieste o comuniune extatica cu adevarul lumii, al lucrurilor ei marunte. O lipsa de efort, o spontaneitate si o autenticitate dedicata.

Se intelege ca ea se intilneste cu acel karumi –usurinta, dezinvoltura, firescul, naturaletea. Se spune ca haiku-ul e poemul unei respiratii. Trairea are spontaneitatea fireasca a minunii, expresia pe aceea a gestului cel mai simplu si inevitabil al vietii. Haiku-ul e doar un rudimentar gest vital. Umil si totodata indispensabil. Pe cit de fragil, pe atit de grav.

Nichita Stanescu si-a intitulat un volum Respirari sugerind ca poezia este un fel de a doua natura pentru cine a mizat pe ea. Se face ca o respiratie, este de fapt respiratia duhului. Si haiku-ul devine un gest natural pentru cine a cultivat in prealabil expresia laconica, concentrata, dar elocventa prin omisiune, si pentru cine a deprins in prealabil gustul pentru contemplarea muta a naturii. Pentru cine nu tine sa se ghiftuiasca si se multumeste cu bogatia infinita a putinului.